Ia tradițională românească în întregul ei — o cămașă amplă, cu croi drept, din in sau cânepă țesute manual, veșmântul de temelie al portului popular femeiesc din toate provinciile românești.

Făcută celebră în lume de picturile lui Henri Matisse din 1940 și readusă în couture-ul secolului XXI de designeri precum Valentino și de maison-uri locale precum Ie Românească.

Țesătura de bază a iei — tradițional in sau cânepă toarse în casă, ori bumbac. Pânza hotărăște densitatea, căderea și luciul veșmântului final.

Pânza fină din Oltenia și Muntenia îngăduia dantelării migăloase cu fir tras; pânzele mai aspre din nord erau prețuite pentru ținuta lor arhitecturală atunci când erau brodate.

Panourile din față și din spate ale iei — piesele dreptunghiulare centrale de pânză care alcătuiesc trunchiul veșmântului. Platca este câmpul principal pe care broderia se poate prelungi sub altiță.

În unele tradiții transilvănene, platca nu poartă niciun ornament, privilegiind în schimb decorul mânecii — o reținere compozițională izbitoare.

Secțiunea de jos, tivul iei, adesea finisată cu o bandă decorativă sau cu franjuri. În unele tradiții sudice, poala poartă un registru orizontal de motive repetate, oglindind altița de sus.

Gramatica vizuală a iei — altița la umăr, poala la tiv — înrămează trupul ca pe o pânză, un principiu regăsit în compozițiile structurate ale lui Matisse.

Două fâșii verticale drepte de pânză, inserate de-a lungul cusăturilor laterale ale iei pentru a-i spori lățimea. Clinii sunt metoda principală de a da lejeritate croiului drept al pânzei fără curbe croite — o soluție care păstrează integritatea țesăturii, îngăduind totodată libertatea mișcării.

În construcție lucrează în pereche cu pava: clinii rezolvă dimensiunea laterală, pava rezolvă îmbinarea de la subraț. Împreună alcătuiesc întreaga trusă geometrică a croiului tradițional românesc.

Un mic petic de pânză, pătrat sau romboidal, cusut în răscroiala subrațului, între mânecă și trupul iei. Pava este un element pur structural: distribuie tensiunea în punctul cel mai solicitat al veșmântului și îngăduie mișcarea liberă a brațului fără a rupe cusătura.

Lucrează împreună cu clinii — cele două fâșii laterale drepte care lărgesc trupul cămășii. Acolo unde clinii adaugă lejeritate laterală platcii, pava rezolvă problema geometrică de la întâlnirea mânecii, trupului și clinului: un petic romboidal, deopotrivă soluție structurală și semn discret al preciziei celei care coase.

În croiul popular românesc, nicio cusătură nu rămâne pur funcțională: pava e adesea tăiată pe bie și poate purta un mic accent brodat, nevăzut la purtare, dar prezent ca semnătură tainică a cusătoresei.

Banda decorativă principală, așezată la cusătura umărului, coborând de la răscroiala gâtului spre îmbinarea mânecii. Altița este semnătura tipologică a iei — câmpul cel mai cercetat de etnografi pentru a stabili proveniența regională, epoca și statutul social.

Lățimea, tehnica fondului, paleta și vocabularul de motive funcționează ca o biografie codificată. Altița unei mirese cuprindea, tradițional, cea mai densă lucrare din viața ei.

Din 2022, ia cu altiță este înscrisă în patrimoniul cultural imaterial UNESCO.

Zona încrețită imediat sub altiță, unde bogăția mânecii este pliată în banda umărului. Încrețul este adesea lucrat cu cusături geometrice fine care fixează și împodobesc crețurile.

În exemplarele din Olt, încrețul e realizat într-un smock dens, în fagure, cu fir de mătase, dând un relief sculptural, aproape de haute couture, între altiță și trupul mânecii.

O bandă îngustă, secundară, de broderie, care flanchează altița — deasupra, dedesubt sau de ambele părți — jucând rol de delimitare vizuală sau de dungă de accent. Cheița conține motive geometrice simplificate care se leagă vizual de desenul principal al altiței.

În termeni etnologici, cheița funcționează întocmai ca o cusătură de separație în croiul de couture — dă structură ierarhiei decorative fără a concura cu câmpul principal.

Literal „râuri” — dungile verticale brodate care coboară din altiță pe trupul mânecii. Râurile marchează o diviziune tipologică majoră: ia „cu râuri” față de ia „fără râuri”.

Lățimea, numărul și motivul râurilor codifică date geografice și cronologice precise; râurile negre și înguste pe pânză albă sunt asociate cu portul de doliu din Gorj.

Gulerul drept, în picioare — o bandă îngustă de pânză care încinge gâtul, închizându-se cu nasture, șnur sau copcă. Tipic tradițiilor din nordul României, gulerul drept e lucrat cu un registru continuu de broderie ce reia altița.

Silueta lui prevestește gulerul „tunică” al modei secolului XX; în Năsăud atinge aproape 5 cm înălțime, prefăcând răscroiala gâtului într-o afirmație arhitecturală.

Un guler răsfrânt în afară peste răscroiala gâtului, cu aspect de rever. Adaugă volum la gât și încadrează chipul; fața exterioară poartă broderia vizibilă, în timp ce partea răsfrântă poate rămâne simplă.

O răscroială circulară simplă, fără piesă de guler separată — deschiderea finisată cu tiv rulat, margine picou sau feston. Adesea încrețită cu un șnur trecut printr-un tunel îngust.

Cea mai lejeră și răspândită răscroială; în Bihor e strânsă foarte tare, dând un gât înalt, încrețit, iar în Dobrogea cade generos pe umăr.

O bandă de guler complet brodată — distinctă de trupul iei — cusută ori detașabilă. Funcționează ca un guler-statement: în exemplarele moldovenești e lucrat integral în mătase neagră, cu un efect grafic surprinzător de contemporan pe pânză albă.

Deschiderea din față a răscroielii — o tăietură verticală, de lungime variabilă, care înlesnește îmbrăcarea. Poate fi centrată, decalată sau tăiată oblic; marginile ei sunt, invariabil, partea cea mai dens brodată a oricărei răscroieli de ie.

În tradițiile din valea Prahovei, deschizătura e împodobită cu o spirală continuă de tighel în mătase de culoarea sângelui de bou — un fermoar brodat avant la lettre.

Mâneca amplă, tip „episcop” — foarte largă în corp, strânsă într-o manșetă îngustă. Caracteristică iilor din sudul și vestul României, mâneca largă creează silueta vaporoasă îndrăgită de Matisse.

Prisosul de pânză este pânza pentru râuri; în exemplarele de sărbătoare, trupul mânecii poate purta sute de ore de broderie pe toată întinderea lui.

O mânecă mai îngustă, mai croită, adesea cu o ușoară evazare la încheietură. Tipică tradițiilor din nord-estul României; silueta reținută mută atenția spre bogăția altiței, nu spre trupul mânecii.

Manșeta de la încheietură — o bandă îngustă care strânge mâneca în deschiderea pumnului. Ca și gulerul, manșeta e un câmp concentrat de broderie, jucând rolul de paranteză de jos a programului decorativ început la altiță.

Ritmul vizual — altiță / trup de mânecă / manșetă — oglindește ordinul arhitectural clasic: capitel, fus, bază.

Termenul generic pentru broderia iei. Printre tipurile principale: punctul în cruce, cusătura în fir tras, cusătura pe dos (lucrată invers, dar văzută pe față) și punctul de ajur.

Fir metalic plat — auriu sau argintiu — țesut ori aplicat prin cusătură pe suprafața iei, la veșmintele de sărbătoare. Broderia cu beteală era semn de prosperitate și se rezerva de obicei iilor de mireasă și de ceremonie.

Designerii contemporani au readus beteala ca însemn de lux, așezând explicit ia în limbajul vizual al couture-ului metalic.

Firul de mătase pentru broderie — materialul de excepție al iilor de sărbătoare. Mătasea dă luciul caracteristic și saturația culorilor celei mai fine broderii românești. Culorile erau obținute istoric din plante tinctoriale, de unde paleta profundă și potolită, inimitabilă, a iilor vechi.

Broderie cu fire trase — fire scoase din pânză pentru a crea o transparență ca de dantelă. Ajurul apropie pânza de broderia englezească și se concentrează de obicei la mâneci și la gât, unde ușurătatea și aerul sunt cel mai prețuite.

Cel mai fin ajur de Gorj este, la o privire apropiată, greu de deosebit de dantela cu acul venețiană — o echivalență pe care lumea modei n-a trecut-o cu vederea.